Ca să ieşi din cercul vicios al atracţiei plăcerii şi fricii de durere ai nevoie de linişte sufletească. Liniştea sufletului nu se cumpără, nu se fură şi nu este rezultatul unor activităţi proprii. Liniştea este o claritate a perceperii, ca un efect al unei atitudini care preţuieşte mai mult starea interioară ca cea exterioară, este o cale către altceva.

Când vrei să ai rezultate te concentrezi, vizualizezi şi suferi ca să-ţi impui efortul care te orbeşte şi surzeşte. Când nu vrei să ai rezultate, ai timp să vezi, să asculţi armonia şi să simţi liniştea în care pluteşti ca un nufăr.

Aici intervine renunţarea, dar nu acea apatie fără sens, ci tocmai căutarea sensului interiorizat al detaşării de suferinţă. Inconştienţa confuziei, neliniştii acumulării de energie şi valoare devin dezgustătoare ca o greutate de care vrei să te eliberezi. Le vezi, nu le poţi evita, dar trebuie să le rabzi până ce trec. Suferinţa există, dar trece, important este să te detaşezi de ea minimizând efectele ei şi să amplifici aspectele celelalte care sunt suportul care trebuie curăţit.

Liniştea şi armonia sunt baza pe care se clădesc toate greşelile noastre de atitudine şi implicit de percepere. Nu poţi face zgomot decât pe suportul liniştii, tot timpul ai la îndemână liniştea ca opţiune, dar motivaţiile iluzorii nu te lasă să fii liniştit. Aici intervine conştientizarea conştienţei atitudinii făţă de adevăr.

Perceperea adevărului care dă linişte este bunătatea, binele şi armonia ca determinare general valabilă conştientă de sine. Binele fără deprindere ne satisface temporar ca saţietatea plăcerii, dar poate cel ce suferă sa vadă binele şi  frumosul în acuitatea durerii conştient fiind de relativitatea impermanenţei?